Mă despărțisem de iubit și am dat o fugă la Craiova! M-am urcat în tren, iar în compartiment a intrat un tânăr care m-a întrebat dacă e liber.

S-a întâmplat acum trei ani. Mă aflam în acceleratul care mă ducea la Craiova și mă instalasem confortabil în compartiment. Dar asta nu mă ajuta prea tare să mă simt mai bine, iar starea mea psihică era, ca să zic așa, în butoi. În primul rând, mă părăsise iubitul

cu o săptămână în urmă. Nu fusese o surpriză prea mare; simțisem eu că se întâmpla ceva de la o vreme: când eram împreună, părea cu gândul aiurea, se zgârcea la cuvinte și la gesturile de tandrețe față de mine.

Problema era o nouă iubire care-l acaparase fulgerător. Mi-a mărturisit-o în cele din urmă și am ajuns la singura concluzie firească: despărțirea. Ca să-mi treacă puțin supărarea, hotărâsem să schimb aerul și să plec câteva zile la Craiova, la sora mea.

E o fire veselă, optimistă, ca și soțul ei, de altfel. Compania lor avea să-mi facă bine. Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, chiar în dimineața călătoriei îmi pierdusem un incisiv. Rămăsese în guma de mestecat.

Medicul stomatolog mă avertizase de mult că o să-l pierd dacă nu-l tratez, dar eu, încăpățânată și temătoare, îi ocolisem de multă vreme cabinetul. Mă simțeam cumplit, ca o babă știrbă, îmi tot scormoneam cu limba locul gol, apăsând gingia sărăcită, până la durere. Dar „tratamentul” acesta era menit doar să-mi sporească starea de nervi

In momentele astea, în care soarta își bătea joc de mine, a intrat în compartiment un tânăr fermecător, la vreo 30 de ani, înalt, bronzat, cu alură de sportiv.
— Bună ziua! E liber? m-a întrebat, afișând un zâmbet prietenos.
Primul meu impuls a fost să-i spun că da, dar brusc mi-am adus aminte că-mi lipsește un dinte, așa că am strâns buzele și m-am mulțumit să arăt cu brațul

spre locurile goale din jurul meu. In timp ce-și punea rucsacul în plasa de bagaje, l-am măsurat din cap până-n picioare: era bine îmbrăcat, cu gust, și răspândea un parfum dis-cret. Fără să vreau, m-am trezit inspirând adânc. Da, era un parfum bun.

Mergeți departe? m-a întrebat, așezându-se. Eu merg până la Craiova…Am pus capul în pământ și am zis cu buzele la fel de strânse:

— Tot până la Craiova.

— Ca mine! s-a luminat tipul. Mă bucur că o să am o companie plăcută.Am zâmbit, dar cred că era un zâmbet strâmb. Eram condamnată să stau cu gura închisă, să-mi țin buzele strânse ca o pungă. Iar mie-mi place să vorbesc, să cunosc oameni, fiindcă sunt o fire comunicativă. Mai ales dacă am în față un interlocutor atât de plăcut.

— Sunteți studentă? s-a străduit el să lege o conversație.
Am dat din umeri, întorcând capul spre fereastră. în altă situație i-aș fi răspuns imediat, m-aș fi lăsat antrenată în discuție cu mare plăcere.
știți ce-mi place cel mai mult când călătoresc cu trenul? a continuat tipul, ignorând carența răspunsurilor mele. Faptul că mă simt ca la spovedanie. Poate fiindcă suntem aproape siguri că n-o să ne mai întâlnim niciodată, ne po-vestim viețile, ne dăm sfaturi. Ca la preot. Am dreptate, nu?

Era clar că aștepta un răspuns din partea mea. Dar golul acela dintre dinți mă împiedica s-o fac. M-am mulțumit să dau din cap, afirmativ. Pe urmă, m-am gândit că, dacă o țineam tot așa, cu datul din cap în locul unui răspuns sonor, articulat, coerent, riscam să fiu luată drept idioată sau, în cel mai bun caz, nesimțită. Așa că mi-am scos o car-te din geantă și m-am cufundat în lectură. De fapt, mă prefăceam că citesc, fiindcă gândul îmi zbura în altă parte.